Iniţial, U.N.E.S.C.O. a avut în vedere doar conservarea patrimoniului material cultural şi natural, însă, cu timpul, a devenit evident faptul că trebuie să fie luate în considerare şi valorile culturale imateriale ale umanităţii, respectiv tradiţii, obiceiuri, ritualuri, muzică, dansuri populare, meşteşuguri tradiţionale, arte ale spectacolului, practici referitoare la natură şi univers.
Patrimoniul Cultural Imaterial include tradiţiile şi expresiile orale, limba ca vector principal, artele spectacolului, practicile sociale, ritualurile şi evenimentele festive, cunoştinţele şi practicile referitoare la naturã, la univers şi la tehnicile legate de meşteşuguri tradiţionale [1].
Lista Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO a luat naştere oficial în anul 2008, potrivit unei Convenţii pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, încheiatã la Paris pe 17 octombrie 2003 [2].
1. Dansul Căluşului
În anul 2005, tradiţia românească a Căluşului a fost declarată de U.N.E.S.C.O. capodoperă a patrimoniului oral imaterial al umanităţii şi înscrisă pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO. Căluşul este un ritual practicat în sudul ţării, vara, de Rusalii, cete de flăcăi executând jocul Căluşarului, un străvechi dans ritual, cu funcţie magică. Este un dans care constă din lovituri ale călcâielor, bătăi apăsate în pământ, sărituri în aer, fiind însoţit de anumite strigături. Este cel mai vechi dans popular românesc.
2. Doina
De asemenea, în anul 2009, pe aceeaşi Listă a fost acceptată şi Doina. Întâlnită sub diverse denumiri în regiunile din România, Doina este un cântec liric solemn, improvizat şi spontan. Element esenţial al folclorului românesc, Doina a fost până în 1900 unicul gen muzical prezent în multe din regiunile ţării”, scrie portalul UNESCO. Doina este o specie a literaturii populare, aparţinând genului liric, în care autorul îşi exprimă sentimentele şi convingerile faţă de unele probleme ale vieţii, faţă de timp şi natură şi faţă de sine însuşi. Doina este specifică poporului român, ea exprimând sentimente variate: dor, tristeţe, iubire, înstrăinare, regret.
3. Tehnica ceramicii tradiţionale de Horezu
Din anul 2013, Tehnica ceramicii tradiţionale de Horezu a fost înscrisă pe aceeaşi Listă. Decizia este o recunoaştere a celor 350 de ani de tradiţie nealterată. Ceramica de Horezu reprezintă un meşteşug tradiţional unic, provine din partea de nord a judeţului Vâlcea şi reflectă generaţii de cunoştinţe, măiestrie şi îndemânare. Are un caracter propriu, unitar, bine definit prin formă, decor, tehnică şi colorit. Femeile şi bărbaţii îşi împart munca în procesul de fabricaţie. Bărbaţii selectează şi extrag lutul din filoane speciale care, apoi, este curăţat, tăiat, udat, frământat cu mâinile şi picioarele sau cu un ciocan mare de lemn, transformându-l într-un corp de lut din care olarii din Horezu produc o ceramică roşie. Olarii modelează apoi fiecare obiect cu o tehnică specială a degetelor care necesită concentrare, forţă şi agilitate. Modelarea obiectelor  necesită o foarte bună tehnică şi o viteză mare de lucru, pentru ca lutul să nu se usuce. Fiecare persoană are metoda proprie de modelare, dar toată lumea respectă ordinea operaţiilor. Femeile decorează obiectele cu motive tradiţionale utilizând tehnici şi instrumente speciale. Priceperea lor în combinarea decoraţiunilor şi culorilor defineşte personalitatea şi unicitatea acestei ceramici. Culorile sunt naturale, nuanţe vii de maro închis, roşu, verde, albastru şi “roşu (ivoire) de Horezu”. Obiectul este apoi ars în cuptoare speciale pentru arderea lutului. Olarii utilizează instrumente tradiţionale: un mixer pentru curăţarea lutului, o roată a olarului şi un pieptene pentru modelare, un corn de vită având în vârf o pană de gâscă. Cornul este umplut iar culoarea se scurge prin pana de gâscă. Decorurile fine se obţin folosind un beţişor din lemn cu fire de păr de porc. Tradiţia este transmisă din generaţie în generaţie, în familie, în atelierele de olărit de la maestru la ucenic, prin intermediul târgurilor şi expoziţiilor. Această tradiţie oferă comunităţii un sentiment de identitate, menţinând, în acelaşi timp, o funcţie socială, în existenţa de zi cu zi.
4. Colindatul de ceată bărbătească
Obiceiul colindatului de ceată bărbătească în România și Republica Moldova a fost înscris în Lista Patrimoniului cultural imaterial UNESCO în anul
2013
. Este primul, și deocamdată unicul, element de patrimoniu cultural din spațiul basarabean, înscris în lista Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură.
Colindatul de ceată bărbătească, produs al culturii orale de tip folcloric, este un ritual calendaristic hibernal, atestat din secolul al XVII-lea. Iniţial, colindatul marca solstiţiul de iarnă, având, probabil, origine romană. Ulterior, a asimilat un mesaj creştin, astfel că a devenit un tip de ritual sincretic (precreştin-creştin). Este practicat, în prezent, în majoritatea satelor româneşti şi moldoveneşti, în noaptea de Crăciun (24 – 25 decembrie) a fiecărui an. O ceată de tineri necăsătoriţi (pot exista şi mai multe cete în satele mai mari) merge la fiecare casă din sat, interpretând cântece rituale, numite colinde. După ce cântă colindele la o casă (interpretarea este vocală, cu un acompaniament instrumental minim), membrii cetei, numiţi colindători, sunt răsplătiţi de gazde cu bani şi daruri rituale (exemplu: colacul de Crăciun). Din banii acumulaţi ca dar pentru colinde, tinerii organizează o petrecere cu muzică şi dans, angajând lăutari. În Republica Moldova, dacă s-a acumulat o sumă mai mare, ceata construieşte o fântână în câmp ori cumpără un dar pentru biserica din localitate [3].
În unele zone, colindatul include şi elemente coregrafice. Repertoriul unei cete bărbăteşti cuprinde o serie de colinde destinate anumitor situaţii de viaţă din satul tradiţional; astfel, există colinde pentru copii şi vârstnici, pentru tineri necăsătoriţi şi căsătoriţi, pentru păstori, pescari, preoţi etc. Finalul colindatului este marcat, în anumite zone, de Zorit, interpretarea unei colinde adresate timpului ritual, după care urmează o masă festivă a cetei. Dacă o gazdă nu vrea să-i primească pe colindători, ei o sancţionează printr-un „anti-rit”, numit descolindat [4].
Colindatul de ceată bărbătească are mai multe funcţii: de vestire a sărbătorii, de urare, ritual-augurală, social-identitară, spectaculară şi patrimonială.
5. Dansul fecioresc din Ardeal
A fost inclus pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO în anul 2015.
Dansul fecioresc, specific mai multor zone din Transilvania este practicat în ocazii festive, numai de bărbaţi, iar specialiştii spun că este, din punct de vedere tehnic, unul dintre cele mai dificile dansuri populare româneşti. Fiecare comunitate are propriile variante, bazate pe armonie, mișcare, multă tehnică și ritm [5].
Toți membrii comunității iau parte la dans, fie ca artiști interpreți sau simpli spectatori, iar dansul oferă tinerilor oportunitatea de a-şi consolida statutul social în comunitățile tradiționale, în special în rândul fetelor și a familiilor acestora, în vederea căsătoriei.
Un rol special îl are conducătorul jocului, cel care antrenează şi integrează membrii grupului, în timp ce un al doilea lider este ales pentru aptitudinile sale ca performer şi conducător de dans. Membrii grupului sunt de sex masculin, de la 5 la 70 de ani, români, unguri sau de etnie romă, fapt ce contribuie la dialogul intercultural şi diversitate culturală [6].
Reuşita se datorează cercetătorului Zamfir Dejeu, membru în Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Naţional Imaterial, cel care a adunat filmări, documente şi fotografii legate de dansurile fecioreşti din Transilvania, în dorinţa de a le da acestora recunoaşterea internaţională meritată. Specialiştii s-au documentat în peste 40 de localităţi din Transilvania, pentru a identifica locurile unde încă mai pot fi urmărite jocurile fecioreşti [7].
6. Tehnici tradiționale de realizare a scoarței în România și Republica Moldova
Acest meșteșug a fost inclus pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO în anul 2016, fiind un dosar comun România-Republica Moldova.
În trecut, covoarele de perete realizate de țesători în comunitățile din România și Republica Moldova au fost folosite numai ca elemente decorative și surse de izolație ci și ca parte a zestrei miresei. O varietate de tehnici a fost necesară pentru a produce piesele cu motive impresionante. Anumite modele au indicat și locul de proveniență al covorului. Covoarele aveau roluri suplimentare în practicile comunității, cum ar fi la înmormântări, unde au simbolizat trecerea sufletului către viitor. Au fost expuse, de asemenea, la expoziții internaționale, ca reprezentante ale identității naționale. În zilele noastre, covoarele de perete sunt în principal apreciate ca opere de artă pentru spațiile publice și private și expuse la
festivaluri și ceremonii urbane. Tehnicile s-au schimbat, de la războaiele verticale sau orizontale utilizate în anumite zone, până la tehnica strângerii fir cu fir și alte forme, ceea ce a făcut ca, în prezent, țesătorii să poată lucra de acasă. În sate, fetele învață această formă de artă de la mamele sau bunicile lor, în timp ce în centrele de artizanat din orașe, diverse asociații, ateliere, instituții de învățământ și muzee oferă cursuri. Privită ca o expresie a creativității și identității culturale, tehnica realizării scoarțelor este considerată ca un instrument care unește în societate grupuri de vârste diverse și care provin din medii socio-economice diferite [8].
7. Practicile culturale asociate zilei de 1 martie
Au fost incluse pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO în anul 2017, fiind un dosar comun România-Republica Moldova-Macedonia de Nord și Bulgaria.
Practicile culturale asociate zilei de 1 martie cuprind tradiții transmise din vremuri străvechi pentru a sărbători începutul primăverii. Practica principală constă în fabricarea, oferirea și purtarea unui fir roșu cu alb, care apoi este atârnat într-un copac înflorit. Alte câteva practici locale fac parte din sărbătorile care celebrează primăvara, cum ar fi acțiunile de purificare din Moldova. Artefactul este considerat a oferi o protecție simbolică împotriva pericolelor, precum vremea capricioasă sau trecerea în siguranță de la iarnă la primăvară în cazul grupurilor, comunităților sau fiecărui individ în parte. Toți membrii comunităților implicate participă indiferent de vârstă, iar această practică are o contribuție la coeziunea socială, schimbul dintre generații, interacțiunea cu natura, favorizând diversitatea și creativitatea. Educația informală este cel mai frecvent mod de transmitere: în zonele rurale, fetele tinere sunt învățate de către femeile mai în vârstă cum să facă mărțișorul, în timp ce în zonele urbane, ucenicii învăță această tehnică de la profesori și meșteșugari. O altă ocazie pentru transmitere este oferită de atelierele Martenitsa/Martinka/Mărțișor organizate de muzeele etnografice. Comunitățile în cauză sunt implicate activ în eforturile de promovare, cercetare, documentare și promovare a acestui element, în timp ce numeroase proiecte culturale care se axează pe protejarea acestuia sunt în curs de derulare [9].

[1] https://www.romfilatelia.ro/ro/romania-in-patrimoniul-cultural-imaterial-unesco/, accesat la 15.03.2019
[2] Idem
[3] http://cultura.ro/page/236, accesat la 8.11.2016
[4] Idem
[5] http://stiri.tvr.ro/dansul-fecioresc-din-ardeal-inclus-de-unesco-pe-lista-patrimoniului-imaterial-al-omenirii_68055.html, accesat la 8.11.2016
[6] http://stiri.tvr.ro/dansul-fecioresc-din-ardeal-inclus-de-unesco-pe-lista-patrimoniului-imaterial-al-omenirii_68055.html, accesat la 8.11.2016
[7] Idem
[8] Prelucrare după: https://ich.unesco.org/en/RL/traditional-wall-carpet-craftsmanship-in-romania-and-the-republic-of-moldova-01167, accesat la 15.03.2019
[9] Prelucrare după: https://ich.unesco.org/en/RL/cultural-practices-associated-to-the-1st-of-march-01287, accesat la 15.03.2019